Muzica, cea mai potrivită artă pentru contemplarea minții

Creierul ne livrează o versiune a realității. Simțurile noastre pot distinge doar o mică parte din informațiile care ne înconjoară, suficient cât să supraviețuim și să ne reproducem. Dacă am desluși mai puține date, am fi în pericol. Dacă am percepe mai mult decât necesarul, am irosi resurse prețioase. Creierul decodează informația recepționată pentru a construi o imagine completă a lumii așa cum o cunoaștem. Aceste operații costă resurse, iar ce nu aduce un avantaj tinde să se piardă.

De exemplu, omul nu percepe decât o mică parte din spectrul electromagnetic. Ochii umani pot detecta o lungime de undă de 650 nanometri ca fiind culoarea roșie. Există animale (păsări, albine) ce pot percepe unde ultraviolete (300-400 nanometri).¹² Șerpii pot detecta unde infraroșii prin membranele de la nivelul feței.³ Dar cum percepția ultravioletelor sau a infraroșiilor nu a fost importantă în supraviețuirea speciei umane, corpurile noastre nu au dezvoltat simțuri pentru ea.

Spectrul electromagnetic este larg, cu lungimi de undă între un picometru și 100 de megametri. Cuprinde radiații gama, microunde, unde radio. Este greu de imaginat cum ar arăta lumea, dacă am avea organe pentru a-l percepe pe tot. Nu putem estima de ce resurse și de ce putere de calcul am avea nevoie pentru a procesa toate aceste date, în felul în care creierul nostru lucrează cu fiecare dată percepută de simțuri. Cunoaștem spectrul electromagnetic cu ajutorul unor instrumente artificiale.

Datele pe care creierul le obține prin simțuri trebuie procesate pentru ca noi să înțelegem ceva din ele. Creierul folosește alte conexiuni (memorie) pentru a construi o imagine utilă a mediului înconjurător. Nu doar că datele percepute acoperă o parte infimă din realitate, dar ele sunt alterate în așa fel încât să aibă sens. Creierul modifică și completează datele, pentru a salva resurse. Nu ne interesează tot ce putem percepe, ci doar părțile semnificative. Putem să percepem ceva ce nu există sau să nu remarcăm o schimbare majoră.

Organele noastre de recepție nu sunt chiar cel mai eficient design. Ochii sunt exemplul clasic. Stratul neuronal ce transmite informații către creier este așezat în calea celulelor fotosensibile.⁴ E ca și cum ne-am uita la un ecran după ce am pus între noi și el o plantă stufoasă. Din această cauză avem „pata oarbă” pe retină, o zonă în care fotoreceptorii nu pot percepe lumina. Am moștenit designul de compromis de la strămoșul comun al vertebratelor. Alte animale, ce au evoluat pe o altă linie, nu au această problemă. De exemplu, la caracatiță, stratul neuronal este în spatele celulelor fotosensibile.

Vrem să știm cum funcționează lumea și ce loc avem în ea. Suntem însă serios limitați de instrumentele cu care natura ne-a înzestrat. Suntem o primată care cercetează Universul cu organe formate pentru găsirea hranei și evitarea prădătorilor.

Înaintea oricărui demers de a cerceta Universul, trebuie să investigăm cine este acest „eu” ce dorește să analizeze Universul. Fără a înțelege Mintea și felul în care ea se raportează la informațiile din exterior, nu putem interpreta datele, oricât de precise și complexe ar fi.

Sunt trei abordări în încercarea de a înțelege binomul Eu-Univers:

• științifică: încercând să detectăm cu ajutorul instrumentelor ceea ce simțurile noastre nu pot percepe.
• monastică: reducând la minim activitatea simțurilor, încercând o introspecție asupra minții.
• artistică: analizând felul în care mintea structurează datele percepute.

Abordarea științifică are limite. Chiar dacă am reuși, folosind instrumente, să detectăm o mare parte din datele care ne înconjoară, e greu de crezut că le vom putea interpreta corect. Nu am dezvoltat simțuri pentru alte spectre, deci vom avea nevoie de putere de calcul artificială pentru a le interpreta. Algoritmii folosiți vor fi proiectați tot de oameni, deci nu știm cât de eficienți vor fi în decodare. Presupunând că am avea instrumente, putere de calcul și algoritmi pentru a descifra toate datele care ne înconjoară, e posibil să fim mai confuzi decât înainte, despre activitatea din Univers. Abordarea științifică nu se ocupă de mintea celui care cercetează.

Abordarea monastică este potrivită doar pentru o parte infimă a populației. Ceilalți oameni nu vor fi dispuși să renunțe la plăcerile simțurilor pentru a-și înțelege mintea, sau pentru a înțelege Universul. Reducând la minim datele cu care simțurile noastre sunt bombardate în fiecare minut, putem înțelege felul în care mintea se raportează la exterior. Prin abordarea monastică se poate remarca modul în care creierul este condiționat de starea internă a organismului și în mod secundar de realitatea înconjurătoare. Cu alte cuvinte, aceeași situație externă ar putea genera sentimente diferite, în funcție de starea organismului.

Arta presupune alterarea datelor pe care le putem percepe pentru a le sincroniza cu mintea noastră. De ce am altera realitatea, așa cum este ea percepută de simțuri? Pentru că informațiile percepute din mediul înconjurător nu au sens decât după ce mintea le interpretează. Datele neprelucrate trebuie să fie structurate, armonizate, să aibă ritm, tensiune, rezolvare, antiteză. Mintea efectuează aceste operații.

Astfel, o cameră cu un ceas pe perete și un ceas pe masă nu constituie o operă de artă, dar dacă imaginea este pictată de Dali, atunci este artă. Cântecul privighetorii nu este o operă de artă, dar o simfonie de Beethoven este. Dansul unui albatros nu este artă, dar spectacolul de balet Corsarul este. Un apus la tropice nu este artă, dar dacă este capturat de un fotograf, devine artistic. Un măr nu este o operă de artă, dar un compot cald cu prune, miere și portocale este.

Sesizați modelul? Percepem din mediul înconjurător informațiile, le structurăm în așa fel încât mintea noastră să fie în acord cu ele, apoi le oferim altor minți. E o formă de introspecție, urmată de o comunicare cu alte minți. „Mintea mea înțelege realitatea așa. Aștept un feedback de la tine”. Examinarea unei opere de artă înseamnă examinarea entității care a creat-o.

Dacă pentru grosul populației, arta este cea mai potrivită metodă de reflexie asupra minții, se pune problema care dintre arte ar fi mai eficientă. Pentru a estima asta, trebuie să analizăm simțurile.

Percepția tactilă

Este primul simț care începe să funcționeze, înaintea văzului și a auzului. Un copil nu trebuie educat despre ce înseamnă durerea fizică. O simte. Pielea e străbătută de terminații nervoase care transmit informația către creier. Mângâierea și masajul structurează atingerea: au ritm, intensitate, pauză. Îndeplinesc condiția, dar cu un vocabular foarte sărac.

Percepția olfactivă și gustativă

Bucătarii pot alcătui rețete, folosind ingrediente din natură, structurând și armonizând gusturile din natură. Un fel de mâncare bun are echilibru, contrast și o ordine a gusturilor, exact operațiile pe care mintea le face cu orice altă informație.

Deoarece arta tactilă este limitată, iar cea culinară este legată de nevoi fiziologice, rămân două simțuri potrivite demersului nostru. Văzul și auzul sunt cele mai dezvoltate simțuri ale noastre, dacă este să luăm în considerare spațiul pe care decodarea lor îl ocupă în creier.

Comparație între văz și auz

Suntem fără îndoială o specie de „animale vizuale”. Ne bazăm cel mai mult pe văz pentru a ne orienta în natură. Fiecare ochi trimite spre creier în jur de un milion de fibre nervoase⁵, fiecare cohlee doar aproximativ 31.000 de fibre⁶, iar cortexul vizual ocupă de câteva ori mai mult spațiu decât cel auditiv⁷⁸. Ochiul primește mai multă informație și mai mult creier decât urechea. Însă sunetul este mai pretabil la artă decât imaginea. Ambele simțuri percep unde. Văzul este limitat la mai puțin de o „octavă”, auzul poate percepe aproximativ 8-9 octave.

O octavă înseamnă dublul frecvenței. Ochiul uman poate distinge unde electromagnetice cuprinse între 430-770 teraherți. Dacă dublăm frecvența 430 (roșu), obținem 860 (ultraviolet). Am părăsit deja spectrul vizibil ochiului uman. Urechea umană poate percepe unde între 20 și 20.000 de herți. Ochiul percepe culoarea cu ajutorul celulelor con. Există 3 tipuri, cu sensibilitate maximă la 420, 534 și 564 de nanometri⁹, adică pe violet, pe verde și pe galben-verzui. Cele 3 zone de sensibilitate sunt late și se suprapun. Prin combinarea informației de la celulele con, creierul poate înțelege nuanța de culoare. Asta înseamnă o capacitate limitată de a distinge între diverse frecvențe de undă. Auzul este foarte precis în discriminarea frecvențelor undelor.

Diferența adevărată nu stă însă în numărul de octave, ci în felul în care fiecare organ tratează un amestec. Urechea desface amestecul în componente, ochiul îl adună într-una singură. Două note cântate simultan, do și mi, rămân două note distincte pentru ureche. Lumina roșie amestecată cu lumina verde nu rămâne roșu și verde, ci devine galben, imposibil de deosebit de un galben pur, cu o singură lungime de undă. Fenomenul se numește metamerism și vine direct din construcție: 3 tipuri de celule con reduc un spectru întreg la 3 numere, iar spectre diferite care produc aceleași 3 numere devin identice pentru creier.⁹¹⁰

Cohleea face exact operația inversă. Membrana bazilară este acordată pe toată lungimea ei, fiecare porțiune răspunzând la altă frecvență, așa că sunetul ajunge la creier deja descompus în frecvențele care îl alcătuiesc.¹¹ Ochiul livrează o sumă, urechea livrează o analiză.

De aici vine tot ceea ce urmează: timbrul, acordul, armonia. Nu există echivalent vizual al acordului, pentru că ochiul nu poate vedea separat cele două culori care s-au amestecat.

Dacă ar fi să auzim în felul în care vedem, am distinge câteva categorii largi de sunet, nu note. Un acord ar ajunge la creier ca un singur ton, iar muzica s-ar reduce la câteva timbre.

Timbrul

Atunci când auzim vocea mamei, o recunoaștem imediat. Asta se întâmplă pentru că vocea ei are un timbru specific. Atunci când corzile vocale vibrează, pe lângă sunetul de bază, apar alte sunete de frecvențe diferite, numite armonice. Intensitatea lor este diferită de la un individ la altul în funcție de felul în care craniul și corpul său sunt construite. Sistemul nostru auditiv poate detecta toate aceste amănunte, atunci când încercăm să detectăm cine produce un sunet.

Armonie

Mai multe sunete cântate simultan pot produce un efect plăcut sau neplăcut pentru urechea umană. Armonia studiază și organizează aceste relații. Mai multe note formează acorduri, iar succesiunea lor creează tensiune și eliberare. Urechea umană nu detectează doar timbrul instrumentelor dintr-o orchestră, ci și felul în care ele se suprapun și alcătuiesc o „imagine” sonoră complexă.

Timpul

Muzica este arta al cărei material este exclusiv timpul. Chiar și înălțimea sunetului este tot timp, măsurat mai fin: o notă este o frecvență, adică un număr de vibrații pe secundă. Un tablou stă întreg în fața ochiului și poate fi privit în orice ordine. O simfonie nu este niciodată prezentă în întregime. Ea se construiește în minte pe măsură ce se desfășoară, iar ascultătorul ține în memorie ce a trecut, aude ce sună acum și așteaptă ce urmează.

Aici se vede cel mai limpede operația despre care vorbim. Tensiunea și rezolvarea nu sunt în sunet, ci în așteptarea ascultătorului. O cadență amânată nu schimbă nimic în aer, schimbă ceva în minte. Măsurătorile arată că plăcerea muzicală se împarte în două momente distincte, cu eliberare de dopamină în striatul dorsal în timpul anticipării și în nucleul accumbens la momentul culminant.¹² Creierul este răsplătit pentru predicție, nu doar pentru sunet.

Gândirea are aceeași formă. Se desfășoară în timp, ține minte, anticipează, se corectează. Ascultând muzică, mintea urmărește chiar felul în care lucrează, în singurul material care i se potrivește.

Goethe remarca într-o conversație cu Riemer că „pictura nu posedă o teorie stabilită și acceptată așa cum există ea în muzică”.¹³ Nu este de mirare. Întinderea spectrului sonor ne oferă o capacitate enormă de structurare, reușind astfel să sincronizăm datele auditive cu mintea. Teoretizarea muzicii a fost mai simplă decât sistematizarea artelor bazate pe celelalte simțuri.

Atunci când ascultăm muzică, primim date din Univers. Sunt unde pentru care avem o sensibilitate crescută. Sunt informații structurate de minte. Ascultând muzică, pornim involuntar într-o introspecție asupra minții. Analizăm un domeniu al Universului în care suntem competenți prin construcție și evoluție. Înțelegem cine caută, ce anume și de ce.

Referințe